xerox cluj

 

 care atunci, în piaţă, da, el, chiar el, acela care atunci, în piaţă...
11 vedeam acum de aproape. Era ca un Dumnezeu. Aproape bătrîn (dacă Dumnezeu poate fi bătrîn vreodată), avea o statură atletică, impunătoare, cu care domina de departe mulţimea. Hlamida aurită îl împodobea statuar, dîndu-i un aer de solemnitate ; în dreapta purta o carte veche, cu scoarţe roase, pe care o ştia pe de rost. O barbă imensă, albă, pînă-n brîu, ochi mari, gravi, cunăscători ai tuturor lucrurilor. Mişcările lui erau calme, dădeau siguranţă şi emoţie. Apropiindu-se de cei doi tineri, începu să vorbească rar, uşor cîntat, cu o voce barito-nală. Preotul cel tînăr şi dascălul îl acompaniau.
Luminările mari, albe, ardeau ca doi miri. Se topeau încet, sub ochii noştri. în stingă miresei, o femeie tînără, frumoasă, trecută deja prin această experienţă, juca un al doilea rol, ca şi bărbatul ei, din dreapta mirelui, care asista cu zîmbetul înţelegerii cunoscătorului. Corul amplifica cuvintele în ecou pios.
Nu era de fapt o simplă cununie, ci o încoronare. Regele şi regina erau tineri, Marele Preot îi binecuvînta, unindu-le pe veci mîinile, care dureau de strîngerea puternică pînă la uitarea durerii. Ochii ei erau înlăcrimaţi şi fericiţi, ai lui erau adine trişti, buzele îi tremurau, reuşea cu greu să se abţină.
O clipă mi s-a părut că mireasa e Raluca, iar mirele — bărbatul acela înalt, necunoscutul din vis, sau poate au fost ei, chiar ei, pentru că simţeam dărîmîndu-se în mine statui, căzînd pe mine cerul.
Profitînd de îmbulzeala generală, am ieşit într-o dungă, să nu mă vadă nimeni.
încotro să mă îndrept ? Nu aveam nici o cărare. Am pornit-o din nou aiurea. Aveam nevoie de aer, de mult aer. Trebuia să ies din centru, din aglomeraţie ; ziare, reviste, ziare, afişe, reclame, frizerie de lux, liceul de fete numărul 1, foto-zîmbiţi, vă rog, circul „Globus“ —- ultimele spectacole, hotel ,,Lido“, valuri artificiale, seara dans acvatic, artificii, claxonatul interzis, asiguraţi-vă la ADAS, economisiţi la C.E.C., Ciclop — vă stă la dispoziţie, Autonight-club, Loto-Prono, Nu uitaţi, Azi, ultima zi, Meciul feminin de fotbal, Cupa „Gheata de aur“, criza dolarului, răpirea ambasadorului german, o nouă ■grefă cardiacă, ce ne rezervă viitorul etc. etc.
32
Treptat, zgomotele se estompau, reclamele rămîneau undeva în urma mea, ajunsesem într-un cartier mai liniştit, verdeaţă, multă verdeaţă, minihoteluri cu nume intime, atrăgătoare : Raluca, Sanda, Ileana, Corina, Felicia, Carmen. Aici era intr-adevăr linişte, un aer mai pur, oraşul rămăsese parcă departe, eram ca pe o altă planetă, cu viaţă posibilă.
Greşisem însă hotelul, îl luasem la întîmplare, adresa aceea cred că aici îmi recomandase un loc, şi iată, descopeream tîr-ziu că există şi o altă lume, o lume posibilă, un alt aer, un aer posibil.
Am intrat la Corina. Cu un salut larg, prea politicos, portarul mi-a deschis uşa. Un hol mic, un televizor, cîteva fotolii. Recepţia. Zîmbindu-mi cald, o femeie tînără, recepţionera, (fuma Royal, ascultînd muzică la un microaparat de radio) m-a invitat să iau loc.
—    Recomandarea dumneavoastră ?
Am rămas surprins.
—    Care recomandare ?
—    Nu spuneaţi că doriţi o cameră în hotelul nostru ?
—    Desigur, i-am răspuns.
—    Aveţi vreo recomandare ? Aici nu se poate intra altfel, îmi pare foarte rău.
Da. Acum îmi dau seama că avusesem o recomandare, nu ştiu exact dacă pentru hotelul acesta, dar una avusesem, cu siguranţă. Nu-mi închipuiam însă că pentru a intra intr-un hotel oarecare e neapărată nevoie de o recomandare. Am insistat :
—    Totuşi, nu aveţi nici o cameră liberă ? Aici este multă linişte, un aer mai curat, vă asigur că acestea mi s-au recomandat.
—    Totul este ocupat.
—    Dar cu recomandare ?
—    Nu ştiu, să mai vedem, mi-a răspuns ea senin. Asta e situaţia.
Intrasem, e clar, pe un făgaş al absurdului. Fără „recomandare" nu erau camere libere.
In oraşul acesta nu cunoşteam pe nimeni, pe nimeni care ar fi putut să-mi dea o recomandare.
O clipă m-am gîndit la Mihu. (Aşa îi spuneam lui Mihai, care acceptase numele acesta ca mai intim, mai adevărat.) îmi spuneam că şi pentru el ar fi bine să se mute aici. Un creator are nevoie de linişte, de o anumită ambianţă, de un cadru. Desigur, nu era nimic de făcut.
—    Dar la Ileana, la Raluca ? am încercat.
3 — Anotimpuri — cd. 100
33
—    O, nu, peste tot e aceeaşi situaţie (spunea a doua oară „situaţie", observam. Deci un vocabular redus, schematic, plat). Acesta este un cartier special.
Nu aveam nici o soluţie. Acum aproape că regretam insistenţele mele, fusesem poate ridicol, aproape că n-aş mai fi vrut să rămîn chiar dacă mi s-ar fi făcut oferte. însă tocmai cînd mă pregăteam să plec, am auzit pe cineva strigîndu-mă familiar :
—    Ştefan, oe faci, dragă Ştefan, eşti aici şi nu-mi spui nimic ? Mă ocoleşti, se poate ? De ce n-ai trecut pe la mine ! Cînd ai venit ?
Cora cobora scările. Era superbă. îmbrăcată în pantaloni negri şi pulover roşu, cu un fular alb dat peste umeri, bronzată de soarele montan, era — aceasta a fost senzaţia mea — ca un cal de rasă, bine hrănit, ţinut la mare cinste.
Aceasta şi era realitatea. Fostă colegă de facultate, în anul trei abandonase cursurile, din plictiseală. Frumoasă, foarte frumoasă, se măritase din interes cu un ambasador german, pe care-1 înşela. îmi plăcuse întotdeauna. Se mişca printre noi cu un aer de stăpînă leneşă, conştientă de farmecul ei de animal tînăr, îmblînzit, învăluindu-ne cu un parfum fin, discret, rar.
Se îmbrăca cu gust, în tonul modei, dar foarte personal, întotdeauna era atrăgătoare, avea ceva odihnitor, ca un obiect de lux pe care-1 puteam oricînd atinge, bucurîndu-ne de prezenţa ei.
Colegii ei, băieţi şi fete, profitau deopotrivă, fără răutate, de curtezanii Corei, oameni cu situaţie, care ofereau cu plăcere nefăcută cîte o seară la şosea, la unul din marile restaurante.
De pe atunci se mişca într-un cerc de oameni de afaceri şi ambasadori, oameni influenţi, întotdeauna o aştepta o maşină mică, deşi, de multe ori, ea prefera să meargă pe jos, împreună cu noi, la „cîte-o votcă", unde fiecare plătea „studenţeşte".
Odată, prin februarie, la începutul lunii, mă rugase „să învăţăm împreună", era un examen greu, nu avea notiţe, iar eu puteam să-i citesc, promiţîndu-mi că va fi cuminte şi ascultătoare.
M-am dus. Stătea lîngă lacuri, într-un cartier ales, cu case vechi, mici, cu garaj şi grădină. Numele străzilor sugerau ţinuturi de taină şi parfumuri discrete : Bagdad, Cremona, Laguna, Saporo.
Numărul 21 l-am găsit uşor. Era îngropat într-un stil vechi, în carnea zidului cărămiziu. Eram emoţionat ca un ado-
34
lescent la prima întîlnire. Mi-a deschis o femeie în vîrstă, care m-a condus într-un hol cald, prietenos.
—    Domnişoara vă aşteaptă. Poftiţi sus.
Am urcat cîteva scări în formă de spirală, îmi auzeam respiraţia, de undeva se auzea o muzică, o melodie lentă, învăluitoare.
M-a primit simplu, neprotocolar. Stătea leneş pe un fotoliu, răsfoind o revistă de mode, franţuzească. Era îmbrăcată într-un capot vişiniu, care se armoniza perfect cu aerul de feminină intimitate al camerei, cu lucrurile rotunjite de prezenţa ei, a acelei Cora pe care de mult vroiam s-o cunosc, s-o văd mA de aproape.
—    Bine-ai venit, dragă Ştefan, şi nu te supăra că te primesc aşa, îmi spusese atunci, prietenos, colegial. Şi, adresîn-du-se femeii : Fii bună, te rog, Maria, fă-ne cîte o cafea. Mare. Apoi, mie : Cum preferi, dulce, amară ?
—    Amară.
—• Atunci, amară. Două cafele mari, amare. După o pauză : Şi, te rog, lasă-ne singuri. Avem de lucru. Să nu ne deranjeze nimeni.
Stingherit, nu ştiam ce să fac, stăteam caraghios în picioare, neîndrăznind să fac un pas.
—    Fumezi ? Dacă vrei să fumezi, ai ţigările acolo, pe pian. Adu-mi şi mie una, te rog.
Pe nesimţite redeveneam eu însumi, ca şi cînd n-am fi fost colegi, simpli colegi de facultate, adică prieteni, fără false relaţii.
—    Stai aici, lîngă mine şi citeşte-mi. Mi-ai promis că învăţăm împreună, sînt gata să te ascult.
Se ghemuise feminin în fotoliu. Devenise deodată gravă, serioasă.
—    Scoate-ţi haina, dacă vrei, şi aşază-te pe perniţă, e mai comod.
Ascultător, mă aşezasem, îmi scosesem caietul cu notiţe, eram gata să încep, cînd Cora, ridicîndu-se, s-a scuzat că a uitat ceva „important1*, stimulentul pentru învăţătură, şi, dis-părînd cîteva minute, s-a întors cu o sticlă aurie, pe care scria ceva în engleză, da, îmi amintesc, Black and white. Dispărînd din nou, s-a întors apoi cu două păhărele, m-a rugat să le umplu, intuind pe undeva situaţia de inferioritate în care mă aflam şi din care sincer dorea să mă scoată.
35
—    Te ştiam mai vorbăreţ, mai comunicabil, Ştefane, ce-i cu tine ? îmi reproşa Cora, fără să bănuiască sentimentul exact care mă copleşea atunci.
—    Dacă mă laşi să citesc, voi deveni imediat vorbăreţ, i-am răspuns, încercînd să parez, salvîndu-mă. Şi, aproape for-ţînd nota, am început să citesc, deşi numai eu ştiam cit chef aveam de învăţat şi ce anume reprezentau noţiunile care sunau atît de gol pentru mine atunci.
Era un examen greu. „Sistemul nervos** ; profesorul era foarte pretenţios, un zbir, iar eu avusesem nefericita inspiraţie să vin aici, la această neprevăzută capcană, din care nu doream să mai scap. Nu ştiam ce citeam, dar continuam să citesc, mă încăpăţînam să citesc pînă la umilinţă, pînă la exasperare, pînă cînd, aproape revoltat, i-am spus :
—    Tu crezi că se poate învăţa la „Alcătuirea sistemului nervos** cu muzică ? între Sarah Vaughan şi funcţiile neuronului crezi că există vreo tangenţă ?
—    Dar eu întotdeauna citesc cu muzică, s-a apărat ea cu sinceră naivitate. Aşa m-am obişnuit. Nu mă deranjează. Orice fac, ascult muzică. Nu mă pot despărţi de ea. Dar, dacă te deranjează, o opresc. (Abia acum înţeleg cită dreptate avea).
A coborît din nou din fotoliu, a „stins** muzica, un aparat vechi de radio, şi s-a aşezat apoi lingă mine, jos, cu genunchii strînşi sub bărbie, gînditoare :
—    Domnul meu xerox cluj  grav, sclava dumitale.
Mă feream s-o privesc.
„Capacitatea de a-şi crea mereu reflexe noi, determinate de schimbările condiţiilor de viaţă, dă posibilitatea animalelor şi omului să trăiască în complexul factorilor mereu schimbători din mediu, adică să se adapteze. In afara reflexelor condiţionate obţinute prin excitanţi veniţi din mediul extern se obţin reflexe condiţionate şi prin excitanţi veniţi din interiorul corpului**.
Vocea mea umplea aerul încăperii. Mă auzeam eu însumi, prindeam curaj, mă aflam pe un teren mai sigur, eram gata de a da explicaţii ca un profesor, deveneam puternic.
—    Ai o voce caldă, răscolitoare, m-am pomenit deodată că-mi spune ; ai vocaţie de profesor, de actor, de ce ţi-ai ales această meserie stupidă ?
Eram surprins :
—    Stupidă, spui ? Atunci tu ? Tu de ce ţi-ai ales-o ? Nu există o profesiune mai frumoasă, mai nobilă, mai înălţătoare !
36
— Eu am dat la Filologie. La arabă. De două ori. N-am intrat, din păcate. La Medicină cunoşteam pe cineva, care mă ruga să viu. Şi am venit. Dar nu-mi place. Mă plictiseşte. Mă oboseşte.
—    Atunci de ce continui ? De ce te chinuieşti ? Nu te obligă nimeni.
—    Din plictiseală, oricum mă plictisesc.
Intre timp, Maria venise cu cafelele, care erau foarte amare. Am mai băut şi Black şi White şi apoi am ascultat din nou muzică. Se cînta o melodie veselă, ritmată, de dans.
Desigur, la examenul acela am „căzut11 amîndoi. în acelaşi an, ea părăsise facultatea, măritîndu-se cu un Uve Fuhrman, diplomat german, cu care apoi plecase la Munchen, stabilin-du-se acolo. Lecuit, în toamnă luasem examenul cu „foarte bine11, terminasem apoi facultatea, fiind trimis în Maramureş, la marginea ţării.
N-o văzusem, deci, de cîţiva ani, aveam o amintire comună, care-mi răscolea straturi adînci ale fiinţei mele, străbătută între timp de atîtea experienţe.
La care din întrebări să răspund mai întîi ? Apoi, toate sunau convenţional, gol, jignitor aproape. Printre ele însă, receptam un sunet autentic, imperceptibil, spus aparte, pe un ton mai jos, de intimitate feminină : „Ştefan11. Aşa-mi spunea ea. Simplu. Ştefan.
Am prins glas :
—    Mai curînd, eu să te-ntreb : Ce e cu tine ? Ce e cu tine aici ? Te ştiam de mult plecată din ţară. De ce te-ai întors ?
—    Mă plictiseam. Nemţii sînt plicticoşi, n-au haz. Am venit pentru o lună de vacanţă. Tu ?
—    Ca şi tine, în vacanţă. încerc să fiu în vacanţă. Toţi ne plictisim.
Minţeam, desigur. Trebuia să mint. Ne-am aşezat pe o bancă, în spatele hotelului. M-a rugat apoi s-o caut, să-i ţin tovărăşie, să mă mut acolo, la hotelul acela mic şi necunoscut.
—    Bine, dar fără recomandare ?
—    Mă voi ocupa eu de asta, fii fără grijă ! mi-a promis şi, după ce rătăcisem atîta, epuizat, mă reîntorceam în camera mea, în „vechiul11 hotel, unde aveam să adorm, să dorm un somn lung, pînă tîrziu, a doua zi.
37
8
A doua zi, mi-am făcut în grabă bagajele, nu aveam prea multe lucruri de luat cu mine, am trecut pe la Mihu, nu era acasă, am lăsat un bilet : „Am fugit undeva pe aproape. Nu te supăra. Am să-ţi trimit cîte-un semn", am ocolit, laş, micul bar de zi, am plătit şi am plecat. Deschizîndu-mi politicos uşa, portarul m-a privit curios, mi s-a părut că mă privea curios, dar nu-mi păsa, i-am dat un bacşiş, umilindu-1, şi am plecat.
Mai tîrziu, mult mai tîrziu, aveam să-mi dau seama că nu plătisem, că nu plătisem îndeajuns, dar atunci nu-mi făceam socoteli, nu luam în seamă amănunte.
Trebuia să mă mut, orice schimbare îmi făcea bine, în fond, acum îmi dau seama, mă plictiseam, da, asta era, mă plictiseam repede, aveam nevoie de un alt decor, mereu de o altă aventură. Mă întîlneam, deci, cu Cora, pe un plan, deşi, poate, cauzele erau pentru fiecare altele, de altă natură, dar ne întîlneam, şi asta era suficient.
Aşteptam nerăbdător să o revăd, am luat un taxi, şoferul însă nu cunoştea adresa, l-am rugat să mă lase la marginea oraşului, de acolo mă descurcam şi am rămas un timp singur. Mă uitam speriat în jur, nu recunoşteam locurile, cu siguranţă nu mai ştiam să mă orientez, eram la margine, într-adevăr undeva la margine, de unde, ştiu bine, trebuia să înceapă un alt spaţiu, acolo în care locuia Cora, unde rătăcisem un timp.
Spre mine venea o trăsiură, cu doi cai negri, focoşi, un vizitiu bătrîn, cu un aer tainic, s-a apropiat, spunîndu-mi :
—    De aici încolo, drumul nu-1 cunoaşte oricine. Numai eu pot să vă duc la adresa dorită. Cum vedeţi, indicatoarele interzic maşinilor mersul pe aici.
—    Cunoaşteţi hotelul Corina ? l-am întrebat rugător.
—    Desigur, domnule. Drumul meu trece în fiecare zi pe acolo. Dacă doriţi, pot să vă conduc. Mă aflu la dispoziţia dumneavoastră.
Fără să stau prea mult pe gînduri, m-am urcat în trăsură şi m-am lăsat condus de acest vizitiu salvator care apăruse tocmai la timp, ca şi cînd ar fi ştiut că-1 aştept, că singur nu mă puteam descurca.
I-am spus-o :
—    Cînd am fost ieri aici, mi se părea că voi recunoaşte uşor drumul, că toată lumea îl ştie. M-a surprins că şoferul acela care m-a condus pînă aici nu auzise de hotel.
38
—    Tocmai pentru că era tînăr, domnule. Şi apoi, v-am mai spus, pe aici nu are voie oricine. Aţi văzut indicatoarele : „Interzis". Peste tot „Interzis".
—    Interzis pentru cine ?
—    Nu e bine să puneţi întrebări, pentru că nu găsiţi răspunsul. Eu atîta ştiu : acestea sînt indicatoarele, pe acestea le respect. Restul nu mă mai interesează.
Intr-adevăr, observam că peste tot se află semne indicatoare, care nu permiteau intrarea oricărui vehicul în acest spaţiu.
—    Numai trăsurile cu cai ca de basm sau căruţe ţărăneşti trase de cîte un măgăruş au voie să circule pe aici. Ca pe vremuri.
—    E un timp medieval, cu domni şi domniţe, cu castele ascunse între brazi şi şampanie risipită-n pocale, observ.
—    Acesta e un ţinut de basm. Aveţi dreptate, domnule. Tinereţe fără bătrîneţe. Se trăieşte tot în chef, în petreceri, în aventuri. Nu mi-am dat seama exact de tonul cu care vizitiul spusese toate acestea, dacă era vesel sau trist, melancolic sau ironic, dar n-am putut trece peste un adevăr care-1 privea direct, imediat :
—    Şi totuşi, dumneata eşti bătrîn, după cîte văd. Nu trăieşti în acest teritoriu ?
M-a privit cu ochi mari, gravi :
—    Eu, domnule, mi-am trăit viaţa, dincolo. Tinereţea şi dragostea, şi durerile, şi bucuriile, pîinea şi apa, şi toamna, şi iama, şi boala, şi moartea — acolo. Am rămas deodată singur, cu Dumnezeu. M-am rugat pentru păcatele trecute, pentru morţi şi pentru vii şi Domnul m-a ascultat, dar prea tîrziu. Imbătrînisem. Dar, iată că am ajuns. Aici trebuie să coborîţi. Eu plec mai departe. Poate o să ne mai vedem. Să mai stăm de vorbă. Mi-ar face plăcere. Bună-ziua.
Ne aflam, într-adevăr, în faţa hotelului Corina. Prins de povestea bătrînului vizitiu, nici nu observasem. Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc, că el şi plecase, fără să-l întreb măcar cum îl cheamă, unde stă, cînd am să-l mai pot revedea. Plecase repede, dispăruse după o colină, fără măcar să-mi fi cerut vreo plată.
Mi-am spus că pe aici totul este, probabil, altfel, că legile de dincolo nu funcţionează la fel, că e vorba de lipsa mea de experienţă, de cunoaştere.
39
Am intrat. Un fecior îmi şi luase bagajele, conducîndu-mă spre Recepţie. Acelaşi portar amabil îmi deschidea, zîmbi-tor, uşa.
Un tînăr de vreo douăzeci şi doi de ani, proaspăt absolvent al unei facultăţi de limbi străine, într-o ţinută impecabilă, m-a rugat să iau loc, oferindu-mi o ţigară „scumpă11 şi seuzîndu-se că trebuie să îndeplinească o serie de formalităţi de rigoare.
Am înţeles. Fără formalităţi nu se putea. Chiar în acest tărîm al „tinereţii fără bătrîneţe11. Sau poate tocmai de aceea.
—    Mai întîi, recomandarea, i-am luat-o eu înainte.
—    Desigur, mi-a răspuns tînărul, dîndu-şi imediat seama cu cine are de-a face.
—    Mă numesc Ştefan Păduraru, i-am spus. Iată actul meu de identitate. Şi i l-am oferit.
Tînărul s-a luminat dintr-o dată. Deci ştia ! I se vorbise despre mine. Eram aşteptat. Cit de simplu şi repede se rezolvase totul !
Oprindu-mi buletinul, s-a mai scuzat o dată pentru formalităţi şi m-a întrebat ce cameră prefer, la răsărit, la apus, spre umbră sau spre soare (cînd mă gîndesc că numai cu o zi mai înainte mi se spusese că nu au camere libere !).
Am cerut una cit mai apropiată de a ei, a Corei, şi am urcat la etajul întîi, însoţit de băiatul cu bagajele.
Eu stăteam la 30, ea la 17. Cred că nu era acasă, pentru că, trecînd pe lingă camera ei, n-am auzit nici un semn, nici o bătaie de inimă.
—    Doamna Cora este plecată, mi-a spus băiatul. A lăsat vorbă că se întoarce mai pe seară. N-a spus unde se duce.
Mulţumindu-i pentru toate, am rămas singur. Camera mi se părea străină, deşi foarte confortabilă, de mare lux.
Mi-am împrăştiat lucrurile peste tot, dar pereţii erau reci, cu tablouri strîmbe, uitate aşa din neatenţie. Le-am înlocuit cu ce adusesem cu mine : portretul acela făcut de Mendoian, cîteva peisaje tot ale lui, o fotografie de-a mea din adolescenţă, una din copilărie. în colţ, lingă pat, era un aparat de radio, i-am dat drumul, dar nu cînta muzica pe care o doream. Atunci, străfulgerat de un gînd, mi-am adus aminte că „magul11 meu fusese abandonat, că îl purtam cu mine permanent, dar amî-nam mereu realizarea lui definitivă. Purtat de întîmplări, mă lăsam dus de ele, ca de o apă grea, molipsitoare. Ar fi trebuit să mă închid în cameră, să uit de toţi şi de toate, să duc la capăt ce-am început, dar amînam, amînam mereu.
40
Trăiam mai mult o stare de contemplaţie, mă complăceam în ea, şi apoi, mai trebuia să şi trăiesc, să trăiesc concret, să iubesc, să sufăr, să fiu tînăr.
Am ascuns bine magul, să nu-1 vadă nimeni, şi, deşi nu-mi plăcea, am lăsat melodia să curgă, să umple încăperea cu notele ei întîmplătoare. Mă aflam din nou închis între patru pereţi, uimit eu însumi de uşurinţa cu care-mi semnam schimbările de decor. Ştiam, ştiam bine toate acestea, dar nu puteam face altfel, aveam nevoie de altceva, deşi, desigur, totul nu era decît o minciună. Iar eu ştiam asta. Cine mai locuise înaintea mea în această cameră ? Cui aveam să-i reproşez destinul meu încîlcit ? Abandonasem totul în grabă, venind, nechibzuit, aici, într-un ţinut necunoscut, încărcat de riscuri.
Cora era acum un fruct oprit, se făcuse mai frumoasă, mai femeie, căpătase un aer superior, de cunoaştere a lucrurilor, de detaşare calmă, uşor blazată.
Spaţiul îngust al încăperii mă apăsa, altoindu-mi o stare de nervozitate treptată, accentuată de abandonarea mea într-un basm inutil.
Am ieşit. Nu observam, nu aveam timp să observ amănunte, de care mai tîrziu aveam să-mi aduc aminte cu precizie. Trebuia să ies, să respir un alt aer, să văd lumea, împrejurimile. Să mă obişnuiesc cu acest nou peisaj, în care, poate, nu aveam să locuiesc prea mult.
Era linişte. Nici o adiere. Pămîntul mirosea a pîine caldă. Iarba era de un verde închis, dens. In faţa hotelului, contopiţi cu chezlongurile lor minunate, stăteau oameni pe lîngă care puteai trece fără să-i observi. Unii se lăsau cotropiţi de lene, apăraţi de umbrele încinse de un soare nemilos, oameni în general fără vîrstă sau care uitaseră de mult cînd au murit. Alţii se tolăneau pe saltelele lor pneumatice, făcînd plajă, în-chipuindu-şi în valurile ierbii o mare care nu se vedea nicăieri. Pe un teren de tenis, împrejmuit cu un gard de sîrmă, juca o pereche de îndrăgostiţi, aprinşi de dialogul mingilor, care se chemau şi se respingeau reciproc cu mare ardere.
M-am oprit o clipă, prins de frumuseţea spectacolului. Mi-ar fi plăcut să intru eu însumi în joc, dar îmi lipsea partenerul şi, apoi, jucam foarte stîngaci, mă învăţase odată cineva, care, fără răbdare, fără pasiune, rîzînd de mine, mă anula, in-hibîndu-mă. Cu regret, am plecat mai departe pentru a descoperi împrejurimile, locurile de taină.
Pămîntul mirosea a pîine caldă. Iarba era de un verde închis, dens. Copaci, grei, ocrotitori, dădeau un aer secular aces-
41
teî naturi edenice, deşi ceva lipsea, totul era atît de adevărat, incit devenea fals, incredibil. Aş fi vrut o imperfecţiune, un zgomot ieşit din comun, un ţipăt, o durere, dar totul eşua în aerul cald, odihnitor şi parfumat, adormitor.
Pe Cora am descoperit-o intr-un foişor, ascuns de lume, singură, prizonieră ei însăşi. Era întinsă leneş intr-un hamac, citind dintr-o carte, care bănuiam că n-o prea interesa. Mă înşelam. M-am apropiat cu emoţie,pe furiş, ca un hoţ care pătrunde intr-un univers interzis, cu coada ochiului am observat, surprins, că citeşte versuri în limba germană. Nu m-am putut abţine :
—    „Kennst du das Land wo die Zitronen bliihen ?“
—    Ştefan, mă sperii ! Cum de ai nimerit aici ? Cine ţi-a dat voie ? părea ea să mă certe. Aparenta ei supărare o făcea mai frumoasă, mai feminină.. Jocul acesta îi plăcea.
—    Altădată, domnul meu, să baţi la uşă şi să ceri voie să intri aici ! Ştii că eşti primul care a călcat această regulă ?
—■ Asta înseamnă că mai sînt şi alţii, care n-au călcat-o, vrei să spui, i-am răspuns uşor supărat. Şi continuînd : Pînă şi aici cu reguli ? Cu siguranţă că de la nemţii aceia ai tăi ai devenit atît de metodică, atît de protocolară.
S-a ridicat din leagănul ei şi, sobră, vroia să coboare.
•—• Mai bine m-ai ajuta sau şi mai bine ai face să nu mai dai buzna în iatacurile doamnelor, dacă vrei să nu fii aspru pedepsit pentru această îndrăzneală.
Reproşul era dulce. Mi-a întins mai întîi cartea :
—    Ai grijă, să nu se închidă pagina !
M-am uitat atent : era Heine — Loreley, pagina 99.
—    Acum, să te urc la mine sau să cobor la tine ? i-am spus, zîmbind.
A rămas puţin încruntată. Nu se aştepta. Rezolvare feminină :
—    Mă mai ţii mult aici sau chem pe altcineva să mă ajute să cobor ?
Speriat de o asemenea perspectivă, m-am grăbit s-o prind în braţe, aproape fericit de întorsătura lucrurilor. Beat de surpriza clipei, am învîrtit-o de cîteva ori în aer, ea rîdea speriată, apoi am strîns-o puternic în braţe, pînă la durere. Nici nu ştiu cînd ne-am trezit într-un sărut lung, ameţitor. Bătrînul vizitiu rîzînd pe sub mustăţi îmi făcea cu mina semne prieteneşti, trăsura sa alerga peste drumuri fără obstacole. Deodată caii săi albi s-au desprins şi alergînd cu încetinitorul traversau
42
cîmpul verde, imens, fără nori. Pămîntul mirosea a pîine caldă şi noi muream într-un sărut lung, dureros.
M-a privit apoi lung, regăsindu-şi replica :
—    Să cobor la tine sau să te urc la mine ?
—    Să rămînem amîndoi aici, i-am spus simplu. Să fim cum sîntem.
Ne-am aşezat. In faţa noastră, pe o măsuţă, se aflau foi albe împrăştiate, unele gata scrise, corecturi, multe aruncate la coş. Mi-am aruncat ochii peste paginile scrise, rotund, de o mină cunoscătoare, dar cu şovăieli fireşti, de căutare. Erau, desigur, încercări de traduceri. Eram surprins.
—    Nu ştiam că te ocupi cu traducerile. E o muncă dificilă, deşi, cred, pasionantă.
—    Din plictiseală, mi-a răspuns ea, comod, deşi era clar acum că aceasta era doar o aparenţă. Apoi, adăugind : Nu uita că prima mea pasiune a fost filologia. Ştii bine că am vrut să dau la limbi străine. Ce ţi se pare anormal ?
—    Totuşi, eşti în vacanţă ! Ai putea mai bine să te distrezi, să te plimbi, să joci tenis.
—    Asta e unul din modurile mele de a mă distra, de a mă plimba. Iar dacă vrei să jucăm tenis, sînt dispusă oricînd. E unul din sporturile mele preferate.
Vechea mea pasiune renăştea. Puteam să joc din nou tenis, aveam cu cine juca, intrasem în joc.
Am pornit amîndoi către terenul pregătit, care parcă ne aştepta.
9
Pe Bob, fost coleg de liceu, nu-1 mai văzusem de mulţi ani. Auzisem despre el că ajunsese bine, că se însurase cu fata unui director general, că ducea o viaţă comodă, aristocratică. Fusese, ca şi mine, un băiat sărac, dar ştiuse să „se descurce" fără prea mari eforturi. Mă bucuram că-1 reîntîlneam, deşi s-a arătat surprins să mă afle acolo.
Il găsisem într-o seară la o partidă de biliard jucînd degajat, cu un aer de nonşalanţă. Era înalt, blond, avea ochii albaştri, mascaţi de nişte ochelari fumurii, pe care-i purta, mai mult din snobism

 Xerox Cluj

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetuer adipiscing elit. Aenean commodo ligula eget dolor. Aenean massa. Cum sociis natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus. Donec quam felis, ultricies nec, pellentesque eu, pretium quis, sem. Nulla consequat massa quis enim. Donec pede justo, fringilla vel, aliquet nec, vulputate eget, arcu. In enim justo, rhoncus ut, imperdiet a, venenatis vitae, justo. Nullam dictum felis eu pede mollis pretium. Integer tincidunt. Cras dapibus. Vivamus elementum semper nisi. Aenean vulputate eleifend tellus. Aenean leo ligula, porttitor eu, consequat vitae, eleifend ac, enim.

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetuer adipiscing elit. Aenean commodo ligula eget dolor. Aenean massa. Cum sociis natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus. Donec quam felis, ultricies nec, pellentesque eu, pretium quis, sem. Nulla consequat massa quis enim. Donec pede justo, fringilla vel, aliquet nec, vulputate eget, arcu. In enim justo, rhoncus ut, imperdiet a, venenatis vitae, justo. Nullam dictum felis eu pede mollis pretium. Integer tincidunt. Cras dapibus. Vivamus elementum semper nisi. Aenean vulputate eleifend tellus. Aenean leo ligula, porttitor eu, consequat vitae, eleifend ac, enim.



You are visitor no.

Free website powered by Beep.com
 
The responsible person for the content of this web site is solely
the webmaster of this website, approachable via this form!